Sector3 Bucharest

Centrul istoric al orașului este înconjurat de Splaiul Unirii la sud, Calea Victoriei la vest, B-dul Elisabeta la nord și B-dul IC Brătianu la est. Centrul Vechi a fost construit, începând cu secolul al XVI-lea, în jurul Curții Voievodate, care devenise reședința oficială a domnitorilor munteni. Curtea regală a fost un adevărat magnet pentru marea nobilime, negustori și meșteri. Străzile din jurul Palatului Voivodal păstrează încă denumirea vechilor grupuri de meștesugari care locuiau pe ele: strada Șelari, strada Șepcari, strada Covaci, strada Zarafi, strada Căldărari. Pe strada Franceză, fosta Ulița Islicarilor, la numărul 27-33, se află vestigiile Palatului Voievodal sau Curtea Veche.

Situat în mijlocul Câmpiei Române, pe cel mai scurt drum care leagă Transilvania de Dunăre și având o poziție privilegiată în mijlocul Câmpiei, la intersecția rutelor comerciale, Bucureștiul se află amplasat pe platou între est și vest, între nordul și sudul continentului. Reședință voievodală, cetate de scaun și apoi capitală, Bucureștiul a cunoscut o dezvoltare permanentă, atât din punct de vedere demografic, cât și din punct de vedere teritorial și urban. Din punct de vedere al administrației, teritoriul orașului a cunoscut mai multe forme succesive de organizare. La început, a fost împărțită în cinci subdiviziuni numite plase. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, în București erau menționate plasa Târgului, plasa Podului Mogoșoaiei, plasa Târgul de Afară, plasa Broșteni și plasa Gorgani.

La începutul secolului al XIX-lea, plasele s-au transformat în „zone pe culori” și, la rândul lor, erau tot cinci: roșu, galben, negru, albastru și verde. Secolul al XX-lea aduce cu sine reducerea numărului de culori la patru, „zona vopsită” în roșu fiind încorporată în celelalte. În 1926, „Legea pentru organizarea administrației comunale a Bucureștiului” împărțea orașul în patru sectoare, care vor păstra în numele vechilor culori: Sectorul I Galben, Sectorul ÎI Negru, Sectorul III Albastru și Sectorul IV Verde. Cu toate acestea, este foarte important ca, în baza acestei legi, au fost înființate și primăriile raionale. Primăria raională era o persoană juridică și era condusă de un primar împreună cu un consiliu.

Cele patru sectoare și primăriile lor vor preda ștafeta în septembrie 1950 districtelor (opt la număr), care la rândul lor vor fi schimbate în opt sectoare. Din august 1979, numărul sectoarelor va fi redus de la opt la șase, prin fuzionarea sectoarelor 1 cu 8 și 2 cu 3. Sectorul 3, sectorul cu cel mai mare număr de locuitori, se întinde de la centrul Capitalei, din zona Pieței Universității, până la limita comunei Glina la est, fiind delimitată la nord de Calea Călărașilor, B-dul Basarabia și Șoseaua Vergului, iar la sud de râul Dâmbovița și jumătatea stângă a Splaiului Unirii.

La 1 iulie 2003, populația era de 394.228 de locuitori, iar suprafață totală era de 3285 ha. Este cel mai populat sector din București. Este un adevărat oraș în marea capitală a țării. Primăria sectorului este situată în strada Parfumului 2-4, într-o frumoasă clădire ridicată în perioada interbelică și care a fost inițial sediul Judecătoriei Sectorului 5. Este interesant de remarcat faptul că în această clădire, până după Primul Război Mondial, a funcționat cea mai înaltă autoritate a orașului din București.

Din trecut în viitor

Piața Universității

Pe locul pieței Universității de astăzi, la granița dintre actualele sectoare 3 și 1 se află Mănăstirea Sf. Sava. Chiliile acestei mănăstiri au foste martorii începutului educației la nivel național. În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, aici există o școală generală, care în secolul al XVIII-lea a fost reorganizată sub numele de Academia Regală, astfel încât, în ​​1918, Gheorghe Lazăr să pună primele baze ale învățământului românesc chiar în acest loc. În mijlocul pieței, cu fața la Universitate se aflau patru statui: Ion Heliade Rădulescu, unul dintre părinții literaturii rămase, Mihai Viteazul, primul unificator al țării, Gheorghe Lazăr, fondatorul educației în limba națională, și Spiru Haret , profesor și reformator al educației române.

Palatul Șuțu

Clădirea a fost construită în jurul anilor 1833-1835, conform proiectelor a doi arhitecți vienezi, Johann Veit și Conrad Schwink. Palatul a fost construit pentru marele postelnic Costache Grigore Șuțu. Interiorul datează din 1862 și se datorează sculptorului și decoratorului Karl Storck. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Palatul Șuțu a fost, împreună cu casele Otetelișanu, unul dintre cele mai frecventate locuri de primire din București. Din 1956, clădirea a fost alocată Muzeului din București.

Biserica Rusă

Construcția Bisericii Ruse a început în 1905, la inițiativa ambasadorului rus în România și cu acordul Curții Imperiale din Sankt Petersburg. Realizată în stilul rusesc, biserica este opera arhitectului Preobrajenschi. Pictura, care ocupă o suprafață de peste 1000 de metri pătrați, realizată de pictorul Vasiliev, pare a fi singura lucrare a artistului concepută în afara granițelor rusești. Biserica a fost sfințită în 1909 și este închinată Sfântului Nicolae. Datorită apropierii de Universitate, biserica a fost încă din perioada interbelică Capela Universității. Ținând cont de acest element, Sfântul Sinod și Preafericitul Părinte Teoctist au decis în 1999 să redea biserica studenților.

Banca Națională a României

Clădirea Băncii Naționale a României a fost construită conform planurilor arhitecților francezi Cassien Bernard și Albert Galleron, în 1883. Locul actualei bănci era ocupat de unul dintre cele mai renumite hanuri din București: hanul Șerban Vodă. Construită după 1680, hanul era foarte mare, ocupând un spațiu amplu între străzile Lipscani, Smârdan și Doamnei. De-a lungul timpului, hanul a trecut prin incendii și cutremure, rezistând până în 1883, atunci când a fost demolat pentru a face loc clădirii BNR.

Biserica Stavropoleos

Inscripția de la intrare spune că Biserica Stavropoleos a fost construită „pe cheltuiala Ieromonahului și Arhimandritului Ioanichie în 30 octombrie 1727”. Numele bisericii provine de la orașul Stavropole (Stavropoleos) din Grecia, unde fondatorul ei era mitropolit. Biserica a simțit din plin timpul care a trecut peste ea. În a doua jumătate a sec. în secolul al XIX-lea era amenințată cu ruinarea. Cutremurele din 1802 și 1832 i-au distrus turnul și clopotnița. Restaurarea locului a fost făcută între 1904-1908 după planurile și sub conducerea lui Ion Mincu. Lucrările au continuat după moartea lui Mincu, fiind finalizate după primul război mondial. Datorită simțului artistic și a priceperii arhitectului Ion Mincu, biserica și-a păstrat frumusețea, fiind unul dintre cele mai valoroase monumente ale secolului al XVIII-lea care au rezistat până astăzi.

Palatul Poștelor -Muzeul Național de Istorie a României

Palatul Poștelor a fost construit în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu. Pe acest loc se află un han construit de Constantin Brâncoveanu, cunoscut sub numele de Hanul lui Constantin Vodă. Se spune că era un han mare și bine construit, cu ziduri făcute pentru a rezista unui eventual atac din afară. Hanul a fost demolat la mijlocul secolului al XIX-lea, în locul său fiind construit Palatul Poștelor între 1894-1900. Muzeul Național de Istorie a României funcționează în această clădire începând din 1972.

Biserica Sf. Dumitru de Jurământ

Pe locul unde se află astăzi biserica, era tot o biserică din secolul al XVI-lea, și tot cu hramul Sf. Dumitru. Biserica Sf. Dumitru este menționată de la mijlocul sec. al XVII-lea ca biserică de jurământ. Aici se făceau jurămintele solemne ale judecătorilor. Acuzatul sau acuzatorul jura pe ușa altarului din fața preotului că vor spune doar adevărul. Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, biserica se va numi și Biserica Bălăceanului. Vornicul Badea Bălăceanu pare să fi reconstruit sau reparat vechea biserica. Arsă și apoi avariată de cutremure, biserica va fi reconstruită începând cu 1819.

Ministerul Agriculturii

Realizată în stilul arhitectural din timpul lui Ludovic al XIII-lea, clădirea Ministerului Agriculturii a fost construită în 1895, conform planurilor arhitectului Louis Pierre Blanc. Palatul a fost destinat încă de la început Ministerului Agriculturii și Domeniilor Statului.

Biserica Colțea

Biserica a fost prima construcție realizată din cadrul complexului de clădiri de pe stradă Colțea, fondat de Mihai Cantacuzino. De fapt, este singura care s-a păstrat până în prezent din vechile așezăminte. Biserica a fost construită probabil între anii 1701 și 1702. În pridvor se mai păstrează fragmente din vechea frescă. Biserica a fost revopsită în 1871, în ulei, de pictorul Gheorghe Tăttărescu.

Biserica Sf. Gheorghe cel Nou

În pronaosul bisericii sunt două pietre funerare care acoperă două morminte. Una dintre pietre ne transmite prin inscripția sa că acoperă mormântul domnitorului Ioan Mavrocordat, cealaltă, având săpată în piatră Stema Țării Române, în partea superioară, nu poartă nicio inscripție. Sub această piatră, ctitorul bisericii, Constantin Brâncoveanu, își doarme somnul cel de veci. După tragedia de la Constantinopol, rămășițele sale au fost aduse la București de doamna Maria, soția voievodului și îngropate în secret în Biserica Sf. Gheorghe. Deasupra mormântului, doamna Maria a așezat o candelă de argint cu următoarea inscripție: „această candelă, ce s-a dat la Sveti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod… iulie, în 12 zile, leat 7228 (1728). Au trecut aproape 200 de ani până când Virgil Drăghiceanu a descifrat inscripția de pe candelă și toată lumea a aflat cine și-a găsit pacea sub piatră fără nicio inscripție din pridvorul bisericii.

Ansamblul „Kilometrul Zero”

Tot în grădina bisericii Sfântul Gheorghe se află, în mijlocul unui bazin circular, pe o rozetă a vânturilor, o sferă metalică pe care sunt plasate semnele zodiacale. Este monumentul „Kilometrul Zero”. De aici începe măsurarea distanțelor până la granițele României. Referitor la monumentul „Kilometrul Zero” al României, nu putem trece peste paradoxul faptului că a fost început în 1937, iar inaugurarea să va avea loc după mai bine de jumătate de secol, pe 9 iunie 1998. Ansamblul monumental ar fi trebuit să aibă inițial forma unui bazin circular în centrul căruia ar fi trebuit să fie o rozetă a vânturilor, între razele cărora erau stemele provinciilor românești. În mijlocul bazinului se afla o sferă deasupra căreia se găsea statuia Sfântului Gheorghe ucigând balaurul. Totuși, proiectul sculptorului Constantin Braschi s-a lovit de opoziția Patriarhiei: canoanele creștine ortodoxe nu permit o imagine sculptată. În 1940, acest proiect a fost abandonat. Noul proiect era în mare parte similar celui actual. Din păcate, nici acest proiect nu a fost finalizat, sfera metalică a dispărut, iar plăcile cu numele orașelor au fost eliminate. Proiectul de restaurare a Monumentului a fost reluat după 1992. Inaugurarea a avut loc pe 9 iunie 1998, cu ocazia festivităților Lunii Bucureștiului, iar plăcile cu numele orașelor au fost îndepărtate.

Hanul lui Manuc

Hanul a fost construit în 1808, pe o parte a zonei care aparținea Curții Regale. Proprietarul, Manuc Bey Marzaian, o figură importantă a timpului său, a jucat un rol deosebit în evenimentele vremii. Comerciant, mare proprietar, slujitor regal, politician, diplomat, Manuc a fost implicat în special în evenimentele legate de războiul ruso-turc din 1806-1812, când a salvat Bucureștiul de două ori de la jaf și foc. Hanul lui Manuc era lângă Turnul Colței, cel mai reprezentativ monument din București. Negocierile dintre ruși și turci au avut loc în Hanul lui Manuc, iar pacea a fost semnată în 1812, iar în 1818 hanul a fost situat primul printre hanurile mari din oraș. În 1836, hanul a fost scos la vânzare, iar în 1842 aici era sediul Consiliului municipal. Reconstruit în 1874, s-a deschis sub numele de Hotel Dacia.

Biserica Bună Vestire – Sfântul Antonie

Este cea mai veche biserică din București. A fost construită de Mircea Ciobanu, înainte de 1569, că biserică a Curții Regale. De-a lungul timpului, din cauza distrugerii, biserica a fost reconstruită de mai multe ori. În secolul al XVII-lea, în această biserică, era ales anual „județul”, șeful administrației orașului, după care, în cadrul unei ceremonii, i se înmâna sceptrul și sigiliul orașului, însemnele demnității sale. Din întregul ansamblu al Curții Regale, doar biserica a fost păstrată în forma sa originală.

Strada Lipscani

Una dintre cele mai vechi artere din București este strada Lipscani. Inițial s-a numit Ulița Mare. Numele Lipscani l-a primit la mijlocul secolului al XVIII-lea după orașul german Leipzig, numit de români Lipsca. Strada Lipscani a fost și rămâne una dintre principalele străzi comerciale ale orașului.

Biserica Sf. Mina

Biserica a fost construită înainte de 1724 de către mitropolitul Daniil. Inițial a fost dedicată lui Sf. Dumitru, Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil. După reparațiile din 1874, a fost adăugat hramul Sf. Mina. Biserica se mai numește și Vergului, nume care provine probabil de la boierul Vergu, mare portar și mare paharnic pe vremea lui Constantin Brâncoveanu. În forma sa actuală, biserica datează din 1901, când a fost restaurată cu sprijinul fostului primar al capitalei Constantin F. Robescu, care locuia în apropiere și era enoriaș al bisericii.

Biserica Lucaci

Prima biserică construită la începutul secolului al XVIII-lea în acest loc era din lemn. Numele Lucaci provine de la fondatorul său, un rezident al cartierului. Biserica va fi înlocuită cu una din cărămidă, cu sprijinul enoriașilor și va fi închinată Sfântului Nicolae. Cutremurul din 1838 și incendiul din 1847 fac necesară refacerea acestuia. Anton Pann locuia lângă biserică. De fapt, el a fost și cântăreț aici. Anton Pann este îngropat în peretele exterior al bisericii, locul fiind marcat cu o cruce încorporată în perete și de o placă comemorativă.